Nu candidez la nicio functie publica. De ce? Nu fac politica! Nu sunt capabil sa promit ceva ce stiu ca nu pot realiza! La nivel administrativ, suntem sufocati de personaje politice, care au creat un sistem ineficient, corupt si clientelar, bazat pe promisiuni vesnic nerealizate. De aceea, cred ca administrarea comunitatilor ar trebui facuta de profesionisti. Pana cand politicienii nu vor accepta acest adevar, nu intrevad o dezvoltare fireasca a oricarei localitati din Romania.

Majoritatea oamenilor de afaceri s-au saturat de politicienii romani. Eu sunt unul dintre ei! Administratorul unei localitati trebuie sa fie un bun manager, un antreprenor pentru comunitate. Poti insa sa demonstrezi ceva concret, cand caracatita politica blocheaza orice initiativa, in care nu are un interes direct?!
Administrarea publica a devenit o afacere de grup, de cercuri de interese, o sursa de transfer a banului public in conturi personale.

Exista si oameni de buna credinta care candideaza. Daca nu joaca in hora politica, nu au nicio sansa. Daca, intamplator, castiga alegerile, sunt haituiti pana devin o prada a sistemului existent. De fiecare data cand vin alegerile, imi dau seama cat de norocos sunt ca nu fac parte din acest angrenaj odios. Imi face placere sa nu candidez! Alegerile imi reamintesc ca sunt un om liber si independent. Din toate punctele de vedere!

Cel mai bogat roman a devenit o povara pentru mediul de afaceri autohton. Imaginea antreprenorilor era oricum negativa. Considerati adesea profitori, speculanti, bisnitari, avari, lacomi etc. antreprenorii de toate felurile au continuat sa lupte cu criza. Unii au rezistat, altii au clacat (deja). Extrem de putini patroni se pot lauda cu realizari notabile in ultimii 3-4 ani. Intrarea in insolventa a afacerii “mic.ro” da apa la moara celor care huleau oricum initiativa privata.

Insa, mai presus de bucuria celor care savureaza necazul altuia, apare un fenomen crunt. Il regasim in atitudinea statului. Aceea de a nu plati. Furnizorii, colaboratorii, angajatii etc. La fel cum se comporta de multe ori statul, la fel a facut si vanzatorul Rompetrol. A contractat produse pe care nu le-a mai platit. Cel putin nu la termen. Poate, nu le va mai plati niciodata, cine stie? Exact asa procedeaza si statul cu multe firme private. Cere, primeste si uita sa plateasca. De aici si coruptia din sistem, la toate nivelurile. Zeciuiala si prostitutia au aparut probabil in acelasi timp. In cazul magnatului roman, singura speranta a celor prejudiciati ramane corectitudinea in al doisprezecelea ceas.

Dinu Patriciu nu e orice antreprenor. Este, oficial, miliardar in euro. Un tip destept, cult, cu o experienta de business remarcabila. Despre cel mai bogat roman se presupune ca are suficient numerar in banci. Totusi, miliardarul s-a folosit de tot felul de tertipuri pentru a nu-si plati sute de parteneri de afaceri. Acestia au fost prejudiciati direct sau indirect. Mai au ei curajul sa spere intr-un mediu de afaceri curat cand au probleme cu cel mai bogat roman? Ma indoiesc, mai ales pentru firmele de familie, majoritatea IMM-uri, pentru care lipsa de cash poate sa insemne falimentul imediat.

Insolventa este o forma legala de a scapa momentan de creditori. A fost creata special pentru cei care vor sa intre cu capul in nisip, precum strutul. Le arati partenerilor hotararea instantei, iti ascunzi ochii si ramane la vedere dosul. Demnitatea si corectitudinea dispar in acest caz. Mi-e greu sa inteleg cum poti sa dormi noaptea cu sute de milioane de euro prin conturi cand ai inselat asteptarile a mii de oameni. Credibilitatea unui astfel de personaj este compromisa in mare parte, cel putin momentan. Probabil, daca a ajuns miliardar, Dinu Patriciu are in sange darul de a nu plati. Doar de a incasa. Pana intr-o zi…

In afacerea “mic.ro” marea greseala pe care o poate face miliardarul este sa confunde banii statul cu banii privatilor. Daca pierderile de la stat se impart la 19 milioane de fraieri, la privat pierderea este individuala. Niciun privat deposedat de munca sau banii lui nu va vorbi vreodata frumos despre Dinu Patriciu. Asa a aparut si aversiunea romanului de rand impotriva statului. Toti cei care si-au platit la timp si corect darile catre stat au avut pretentia sa fie tratati in acelesi mod. Cand au vazut bataia de joc a autoritatilor, in multe cazuri, ura s-a declansat instantaneu pentru ca s-au simtiti inselati. Acelasi fenomen se va produce si impotriva privatilor care pot sa plateasca si aleg sa nu o faca.

Marele pacat pe care il face statul cu propriii cetateni se reflecta in povestea “mic.ro”. In mediul privat, Dinu Patriciu este un stat in stat.

Intr-o zi, ochii mi-au ramas fixati pe o colivie. Initial nu am stiut ce mi-a atras atentia. Era o simpla cusca, dar rasuna ca o cutie muzicala. M-am apropiat si am studiat-o mai bine. Intr-un colt, ascunsa, o pasare mica isi canta repertoriul. Era viu colorata. Fara sa vreau m-am gandit: “Ce viata?!” Sa stai inchisa, un timp sau chiar pentru totdeauna. Si totusi, micuta fiinta avea puterea sa se exprime. Parea fericita, desi nu cunoscuse bucuria de a trai liber. Canta ca si cum nimic urat nu s-a intamplat in existenta ei. A iesit din ascunzatoare si m-a privit cu atentie. M-am apropiat mai mult de ea. Am studiat-o mai bine. Nu-i lipsea nimic. Decat… libertatea! Asa am ajuns sa fac un experiment la care nu ma gandisem niciodata. Am deschis incet usita coliviei si m-am retras. Micuta pasare a ezitat mult pana sa atinga cu piciorusele bara care o despartea de libertate. M-am asteptat sa zboare. Am fost mirat sa vad ca nu a reusit. Destinul pentru care se nascuse ii fusese confiscat. Sau, poate, nu si-a cunoscut niciodata menirea. Mi-as fi dorit sa o ajut, dar s-a intors speriata in colivia ei. S-a uitat din nou spre mine si parca vroia sa-mi spuna: “Vreau sa invat sa zbor!” Cu usa deschisa si-a reluat ritualul. Aceasta ipostaza m-a determinat sa fac o comparatie cu oamenii care nu si-au descoperit niciodata potentialul. Sau cu aceia care nu au reusit niciodata sa depaseasca o limita.

Viata ne pune uneori in situatia de a alege. Intre teama si speranta. Ne ferecam destinul in propria colivie fara sa ne dam seama. Ne inchidem sufletul si ne mintim existenta. Ne ascundem ca o umbra in spatele adevarului. Asa ajungem ca o pasare in colivie. Cantam plictisiti aceeasi melodie. Zi de zi. Altceva nu mai stim sa facem. Ne hranim cu ce ne ofera viata pentru ca nu avem curajul sa riscam. Chiar si cand primim o sansa, alegem teama si renuntam la speranta. Ramanem in colivia pe care ne-am construit-o singuri. Sau in care credem ca destinul ne-a aruncat. Daca cineva ne deschide o usa, privim neputinciosi spre libertate. Cand cineva isi deschide sufletul, ne blocam in trecut. Nu mai putem sa traim clipa, sa ne bucuram de prezent. Ne este frica de evolutie, de necunoscut, de viitor. Cand usa se inchide dam vina pe ghinion. Noi, cei din spatele “gratiilor” consideram ca nu avem nicio vina. Cei care ne-au acordat o sansa raman, in final, niste straini. Cand ar fi putut sa ne fie cei mai buni aliati. Parca au vrut sa ne faca bine doar pentru ca nu au altceva mai bun de facut. In schimb, preferam sa ramanem in cusca, sa ne legam destinul de aceleasi ticuri. Nesfarsite sau agravante. Uneori pana e prea tarziu sa mai schimbam ceva.

Si nu stim niciodata daca vom primi o noua sansa. De multe ori ne permitem sa ratam ce e mai bun pentru noi. Cine nu depaseste limita propriei neputinte nu va pluti niciodata in zbor.

Astazi a venit primavara! Pentru cei care cred in viitor, nu exista limite. Trebuie doar sa priveasca viata ca pe un zbor.