Uneori, in viata, primim un semn. Vedem un model. Avem un vis. Traim o revelatie. Cei care cred in nemurirea sufletului nu gresesc. Dar, ca sa nu moara, cu ce-l hranim?

Intr-o lume agitata, rareori oprim timpul in loc, contempland puterea unui om. Sau avem sansa de a ne marca un eveniment. O intamplare. Eu am avut recent acest noroc. Un barbat atipic, distins, spre varsta a treia, m-a surprins. L-am „citit” instantaneu. Un personaj deosebit, dubios de stapan pe sine, care purta la mana un ceas de… dama.

Fin, de marca, clar disproportionat pe mana lui de barbat matur. A inceput sa ne vorbeasca la un scurt seminar. ”Batranelul” ce-l urmaream, era un monument de expresivitate. Transmitea experiente unice de viata. Genul de om a carui valoare nu poate fi masurata decat prin spirit. Daca poti sa-l intelegi si vrei sa atingi nivelul lui.

Cati oameni poarta la vedere un obiect care a apartinut inainte unei fiinte dragi? Totul e intr-o continua miscare. O permanenta transformare. E ca in trenul vietii, in care oamenii vin si coboara. Ceva totusi nu se schimba si nu poate fi furat. Dorul din sufletul oamenilor.

Cand sufletul respira, traiesti. Nu doar existi. Si, cand iubesti o persoana, ai tot dreptul sa arati asta in orice fel. Sa porti ce vrei, cand vrei, unde vrei. Mai ales dupa disparitia persoanei respective din viata ta.

Iubirea te absolva de multe. De pacate, de nevoi, de durere. Nu si de dorul celor care mor. Cu o conditie! Sa stii sa hranesti spiritul iubirii profunde. Am simtit asta in comportamentul omului din fata mea. Mi s-a confirmat in prima pauza de la curs. Distinsul vorbitor era vaduv de multi ani. Si totusi, ceva il tinea legat permanent de marea lui iubire. Ceasul ei. Sufletul lui pereche era in continuare cu el. Il simteam prezent chiar in sala aceea de curs.

Femei care sa poarte ceas masculin am mai vazut. Barbati care sa poarte ceas de dama, nu! Cata forta interioara poti sa regasesti intr-o iubire pierduta si sa arati asta cu mandrie, ca barbat? M-am intrebat pentru o clipa: cati ar fi capabili sa poarte in public un simbol al femei pierdute? El, un barbat adevarat, mi-a demonstrat ca se poate. Fara sa-si piarda nicio clipa masculinitatea. Respectul pentru iubirea lui era infinit.

Nu m-am indoit nicio clipa ca ceasul de la mana era daruit de el, cand ea traia. Cata bucurie a produs atunci? Cata alinare ofera astazi? Cate trairi si momente de neuitat au facut istoria unei mari iubiri? Ceasul nu era decat un obiect, dar timpul aratat de el nu s-a scurs in zadar. Pentru ca el este purtat in continuare. Cu drag si onoare.

Cei care nu mai poarta nimic de la persoanele dragi, fara sa vrea, se indeparteaza de ele, zi de zi. Asta nu insemna ca nu le-au iubit sau ca trairile frumoase nu au ramas in suflet. Rareori insa ne aducem aminte de ele. Dar, daca ai langa tine permanent ceva din istoria unei mari iubiri pierdute, dai sufletului oxigenul necesar pentru a te bucura de viata in continuare.

Regasiti acest fenomen mai ales intre copii si parinti sau intre bunici si nepoti, ca legatura de sange. Dar, cand il regasesti intre oameni care nu au acelasi sange, inseamna ca iubirea e la fel de mare. Si acest lucru e rar!