Intr-o zi, ochii mi-au ramas fixati pe o colivie. Initial nu am stiut ce mi-a atras atentia. Era o simpla cusca, dar rasuna ca o cutie muzicala. M-am apropiat si am studiat-o mai bine. Intr-un colt, ascunsa, o pasare mica isi canta repertoriul. Era viu colorata. Fara sa vreau m-am gandit: “Ce viata?!” Sa stai inchisa, un timp sau chiar pentru totdeauna. Si totusi, micuta fiinta avea puterea sa se exprime. Parea fericita, desi nu cunoscuse bucuria de a trai liber. Canta ca si cum nimic urat nu s-a intamplat in existenta ei. A iesit din ascunzatoare si m-a privit cu atentie. M-am apropiat mai mult de ea. Am studiat-o mai bine. Nu-i lipsea nimic. Decat… libertatea! Asa am ajuns sa fac un experiment la care nu ma gandisem niciodata. Am deschis incet usita coliviei si m-am retras. Micuta pasare a ezitat mult pana sa atinga cu piciorusele bara care o despartea de libertate. M-am asteptat sa zboare. Am fost mirat sa vad ca nu a reusit. Destinul pentru care se nascuse ii fusese confiscat. Sau, poate, nu si-a cunoscut niciodata menirea. Mi-as fi dorit sa o ajut, dar s-a intors speriata in colivia ei. S-a uitat din nou spre mine si parca vroia sa-mi spuna: “Vreau sa invat sa zbor!” Cu usa deschisa si-a reluat ritualul. Aceasta ipostaza m-a determinat sa fac o comparatie cu oamenii care nu si-au descoperit niciodata potentialul. Sau cu aceia care nu au reusit niciodata sa depaseasca o limita.

Viata ne pune uneori in situatia de a alege. Intre teama si speranta. Ne ferecam destinul in propria colivie fara sa ne dam seama. Ne inchidem sufletul si ne mintim existenta. Ne ascundem ca o umbra in spatele adevarului. Asa ajungem ca o pasare in colivie. Cantam plictisiti aceeasi melodie. Zi de zi. Altceva nu mai stim sa facem. Ne hranim cu ce ne ofera viata pentru ca nu avem curajul sa riscam. Chiar si cand primim o sansa, alegem teama si renuntam la speranta. Ramanem in colivia pe care ne-am construit-o singuri. Sau in care credem ca destinul ne-a aruncat. Daca cineva ne deschide o usa, privim neputinciosi spre libertate. Cand cineva isi deschide sufletul, ne blocam in trecut. Nu mai putem sa traim clipa, sa ne bucuram de prezent. Ne este frica de evolutie, de necunoscut, de viitor. Cand usa se inchide dam vina pe ghinion. Noi, cei din spatele “gratiilor” consideram ca nu avem nicio vina. Cei care ne-au acordat o sansa raman, in final, niste straini. Cand ar fi putut sa ne fie cei mai buni aliati. Parca au vrut sa ne faca bine doar pentru ca nu au altceva mai bun de facut. In schimb, preferam sa ramanem in cusca, sa ne legam destinul de aceleasi ticuri. Nesfarsite sau agravante. Uneori pana e prea tarziu sa mai schimbam ceva.

Si nu stim niciodata daca vom primi o noua sansa. De multe ori ne permitem sa ratam ce e mai bun pentru noi. Cine nu depaseste limita propriei neputinte nu va pluti niciodata in zbor.

Astazi a venit primavara! Pentru cei care cred in viitor, nu exista limite. Trebuie doar sa priveasca viata ca pe un zbor.